marți, 3 iunie 2014

Schiţă despre Ideea lui Platon

La Platon, Ideea reprezintă obiectul principal al cunoaşterii şi e greu definibilă în termeni conceptuali. Ea nu e intuiţia ideii, nu e act de extaz ordinar. Accesul la Idee, pe care Lucian Blaga o identifică ontologic cu „tiparul”, e rodul unei discipline, al unei obişnuinţe, presupunând o acomodare,o„reasamblare a părţii luminoase ş idivine, a psycheei, a logosului, a sufletului cu regiunile divine de deasupra” (7).
            Ioan Petru Culianu sublinia importanţa pe care în apocalipsele căutării o are deţinerea parolei „magice”,fiindcă numai ea îl ajută pe om să înţeleagă marele sens, marele simbol. Această syntema, prezentă în Oracolele caldeene, atunci când e rostită „predispune intelectul suprem în favoarea dorinţei sufletului. Ea este identică unuia dintre simbolurile( adică voces mystice) pe care Intelectul le-a arătat lumii şi care sunt asimilate cu frumuseţile inegalabile[...]”(8).
            Arhetipul desemnează imaginea primă, originară, iniţială, forma de început, pentru o transcriere ulterioară, implicând ideea de străoriginaritate  fundamentală a unui tipar dat            (9), la care numai sufletele desăvârşite din miturile platoniciene  au acces datorită capacităţii lor de transgresare a condiţiei umane. Ideea unui palimpsest nu poate fi astfel ignorată de gânditorul şi poetul care caută urmele vechii scrieri pe bolta cerească, mai apropiată de cerul Ideilor pure.
            Sufletul poetului, al cărui statut în comunităţile arhaice şi prearhaice era unul de excepţie, contemplă realitatea exemplară în totalitatea sa de lume a formelor inteligibile, de lume sensibilă şi de lume a iluziilor mitice sau poetice (aşa cum o prezintă stratificările din miturile lui Platon).El are acces la memoria sacră, poate cunoaşte adevărul, în sensul atribuit cuvântului de către Heidegger(10),reiterând scenariile primordiale; altfel spus, prin intermediul memoriei sacre a poetului, arhetipurile - în sens etimologic: tipurile , schemele primordiale- din Câmpia Adevărului sunt actualizate, transpuse în figuri şi simboluri continuu remodelate.
            Deţinând un anume primat, prin situarea într-o realitate aparte, arhettipul se manifestă ca un fenomen de personanţă sau prezenţă- ecou, configurarea sa percepându-se în lumea trecerii  necontenite ca multiplicitate.
            Descoperind căile de acces în lumea arhetipurilor,poetul traduce totul în mit, arhilimbaj al omenirii, spunere ideală al cărei model situabil dincolo include incertitudini, dar şi speranţa refacerii armoniei interioare. Căutând unitatea pierdută a fiinţei, contopirea cu zeul şi regăsirea în lumea de dincolo a vârstei de aur, controlând şi stăpânind psychea, purificând-o, poetul revine prin ea în locul ceresc a cărui nostalgie o poartă. Apocalipticul enunţat de Lucian Blaga în Ceasornicul de nisip anticipă situarea misterului universal în centrul cosmoidului său: „Se crede că sunt cu putinţă numai două feluri de a concepe lucrurile: logicul şi nelogicul. Eu cred într-o a treia posibilitate: apocalipticul. Realitatea se desfăşoară într-o revelaţie de o absurditate divină, în care fulgerător ghiceşti un înţeles superior, pe care nu-l poţi prinde. Apocalipticul   tinde să devină pentru mine o noţiune centrală, originară, de temelie, aşa cum pentru alţii au fost substanţa, idea, voinţa, inconştientul sau durata creatoare. Dar în cele din urmă nicio viziune nu e definitivă, şi privirile  omului sunt un patrafir sub care lucrurile totdeauna vor mai avea o taină de spovedit”(11).
            Referindu-se la experienţele extatice ale acelor oameni divini care, graţie puterilor excepţionale, au reuşit să călătorească liber în „ţara fără nume”, revenind pe pământ cu amintirea neştearsă a tot ce au văzut dincolo, Jung constată căcă ei nu se pot bucura multă vreme de aceasta, deoarece se pune de îndată problema căilor prin care ar putea fi asimilate noile achiziţii, întrucât ceea ce se află dincolo de zid, pare a fi, la prima vedere, diferit de ceea ce se află dincoace de el. Orice viziune implică problema „transpunerii în limbaje contemporane”sau chiar problema unui limbaj cu totul nou, care ne-ar putea ajuta să intrăm în armonie cu omul istoric din noi, în aşa fel încât ” nici acordurile lui adânci să nu acopere tonurile acute ale conştientului raţional, şi nici lumina neprevăzută a spiritului individual să nu se piardă în bezna nesfârşită a sufletului natural”(12).     
            Dacă „ mitul povesteşte o istorie sacră, relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al începuturilor, simpla narare a sa echivalează – constată Mircea Eliade - cu a revela un mister, pentru că personajele nu sunt fiinţe umane, sunt Zei sau Eroi civilizatori şi pentru această raţiune gesta lor reprezintă mistere” (!3).
           


        Imaginile arhetipale, modelele ontologice se regăsesc în mitologiile tuturor popoarelor, printre manifestările cele mai vechi situându-se diadele divine, perechile de zei de sexe, diferite, cărora speculaţiile filozofice ale gnosticismului şi ale filozofiei chineze clasice le acordă o importanţă aparte. In filozofia chineză clasică, perechea cosmogonică este reprezentată de principiile yang (masculin) şi yin (feminin); în sistemele gnostice, eonii deţin această funcţie.
            Există printre toţi eonii„ două vlăstare care n-au nici început nici sfârşit, ieşiţi dintr-o unică şi aceeaşi Rădăcină, Puterea, tăcerea, Imprevizibilă, Incomprehensibilă: unul vine de sus , este Marea Putere,Spiritul Totului ce guvernează totul: este masculinul; celălalt vlăstar care vine de jos este Marea Gândire, femininul ce dă naştere tuturor lucrurilor”(14), ca în unele poeme blagiene.


            Interesându-se de gnoză, de mitologie în general, Jung descoperea imaginea eternului feminin (anima) şi imaginea înnăscută a bărbatului (animus), arhetipuri funcţionând ca perechi de contrarii în inconştientul amândurora, furnizând o modalitate de adaptare la real, deopotrivă interioară şi exterioară. Întrucât ele sunt resimţite sub forma unor entităţi tainice şi numinoase, posedând o forţă considerabilă, el le-a descris ca pe nişte imagini ale sufletului, ca pe un „non-eu”, constituind unul din temeiurile atracţiei pasionale sau ale contrariului ei. Aceste imagini,care determină experienţa „îndrăgostirii”, nu reprezintă altceva decât însuşiri ereditare transmise din vremuri străvechi şi înscrise „în sistemul organic, <<un tip>> (un <<un arhetip>>) al tuturor experienţelor liniei ancestrale”(15).
                        În Eonul dogmatic Lucian Blaga se referă la <fenomenele atipice>, considerând că ele sunt „construcţii ”de seamă ale gândirii omeneşti, prin care s-a încercat explicarea fenomenelor experienţei.„Fenomenele arhetipice, deşi obţinute prin fenomenele reductive ale intelectului enstatic nu încetează de a fi mistere ”(16). Privite ca idei, „ele oferă infinite variante structurale”. Readucând în discuţie spinoasa problemă a arhetipurilor în  Aspecte antropologice, studiu prin care se distanţează de Jung, a cărui idee e privită ca o reîntoarcere la pre-kantianismul ideilor înnăscute, Lucian Blaga oferă un tablou substanţial al diferenţelor dintre arhetip şi factorii stilistici. Arhetipurile sunt pentru Lucian Blaga „masă psihică ereditară ”(17).Dacă în viaţa sufletească a omului arhetipurile se vor manifesta ca reprezentări însoţite de un puternic halo afectiv, în viaţa animalelor ele devin piese ce lucrează în angrenajul biologic al instinctelor.
Profesor Calincan Elena


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu