I.
LUCIAN BLAGA SAU NOSTALGIA ABSOLUTULUI
1. De la Ideea lui Platon la arhetip
a.
Ideile lui Platon
|
D
|
acă
lumea este poveste infinit mutilată, omul supus vremuirii, destinat să nu-şi
afle vreodată mulţumirea, a făcut din speranţă şi amintire temeiuri ale vieţuirii
sale. Devenind conştient de propriul mod de a fi, el a conferit legitimitate
exemplarului, unicului, primordialului şi autenticului, absolutul înnobilând o
constelaţie întreagă de aspiraţii şi de nostalgii. Cuprins de „adânca sete a
formelor perfecte”, purtând în suflet amintirea unei existenţe edenice,
originare, omul a aşezat în faţa realului mutilat deschiderile nemărginite ale
modelului primar al său: arhetipul. Definindu-l dicţionarele subliniază
prestanţa pe care termenul a dobândit-o începând cu filozofia
lui Platon, culminând apoi cu modulii ancestrali ai
intuiţiei şi ai intelectului care apar, potrivit terminologiei psihologiei în
creaţiile literare, în vise şi în mitologie.
Acest topos al ideaţiei umanităţii este
explicat prin raportare la lumea ideilor lui Platon, faţă de care lumea noastră
nu e decât o copie imperfectă. Analizând gândirea filozofică a lui Platon,
Hegel constata că forma mitică a dialogurilor reprezintă un punct de atracţie,
dar şi de confuzii, cititorul putând crede că Dumnezeu a creat lumea, iar
„demonii” ar fi avut atunci anumite atribuţii.[1] Hegel avea în vedere
raporturile dintre reprezentare şi gândire, pornind de la mitul creării lumii
în Timaios, dialog în care forma
specifică este aceea a reprezentării, nu a gândirii filozofice. De altfel, nici
în opera filozofică a lui Lucian Blaga, demonii nu sunt asociaţi creaţiei, care
aparţine în exclusivitate marelui Anonim. Referindu-se frecvent la Ideile lui
Platon, înţelese ca tot atâtea „ tipuri ale lucrurilor şi fiinţelor din lumea înconjurătoare”, Lucian Blaga amintea că ele erau concepute statice; romanticul Hegel
vede Ideile ca fiind în mişcare.”Nu mai puţin însă, Ideile de care se ocupă Hegel sunt, ca şi ideile lui Platon, tot tipuri
<<ideale >>ale lucrurilor şi
fiinţelor din lumea simţurilor.”Hegel vede Ideea„ ca şi cum ea ar ieşi necontenit din proprie iniţiativă, din
sfera cristalină a eternităţii şi a logicii pure, pentru a se realiza în
natură”[2].
b.
Arhetipul
|
L
|
ocul
acestor idei este „spaţiul” definit ca o
absenţă, ca un gol, „ topos atopos”, cum spun grecii, adică, mitologic vorbind,
cerul. Ideile unice, imobile, veşnice, preexistente s-ar păstra în profunzimea
inconştientului colectiv, manifestându-se prin ceea ce Jung a numit „arhetipuri.” Impresionat de prezenţa fenomenelor transpersonale,
de asemănările frapante între miturile, simbolurile şi personajele mitologice
ale unor popoare îndepărtate unele de altele, Jung consideră
viziunile transcendente produse ale spiritului uman drept proiecţii,
conţinuturi psihice plasate şi ipostaziate într-un spaţiu metafizic. Cu alte
cuvinte,factorul sufletesc privit sub aspect autonom susţine existenţa unui tip
de viaţă psihică sustrasă arbitrariului şi manipulărilor conştiente. Ca sursă a
influenţelor determinante care, indiferent de mijlocire, produc în fiecare
individ experienţe imaginative identice, inconştientul ar păstra, ca în somnul
unei oglinzi, reminiscenţe din lumea ideilor, în stare să se actualizeze uneori
prin anamnesis.
Adevărata cunoaştere ar fi, gândea Platon, o
reamintire a acelor realităţi superioare pe care sufletul nostru le-a contemplat cândva.„Şi nu-i nicio minune - ni se spune în Menon - că are puterea de a-şi
aduce aminte de virtute şi de atâtea altele, pe care le-a ştiut înainte.
Întrucât natura este toată înrudită şi întrucât sufletul le-a învăţat pe toate,
nimic nu-l opreşte ca urmând făgaşul unei singure amintiri-cea ce oamenii
numesc a avea ştiinţă - să le afle pe toate celelalte”[3]. Arhetipul desemnează imaginea primă, originară,
iniţială, forma de început pentru o transcriere ulterioară, implicând de
fiecare dată ideea de străoriginaritate
fundamentală a unui tipar dat[4], la care numai
sufletele desăvârşite din miturile
platoniciene au acces. Deţinând un anume primat, prin situarea într-o realitate
aparte, arhetipul se manifestă ca un fenomen de personanţă sau prezenţă- ecou, configurarea sa percepându-se în lumea
trecerii necontenite ca multiplicitate.
imagine 1, I.1.b „Elanul
insulei ”aforisme 1
Sufletul poetului, al cărui
statut în comunităţile arhaice şi prearhaice era unul de excepţie, contemplă
realitatea exemplară în totalitatea sa de lume a formelor inteligibile, de lume
sensibilă şi de lume a iluziilor mitice sau poetice (aşa cum o prezintă
stratificările din miturile lui Platon).El are acces la memoria sacră, poate
cunoaşte adevărul, în sensul atribuit cuvântului de către Heidegger[5], reiterând scenariile
primordiale; altfel spus, prin intermediul memoriei sacre a poetului, arhetipurile
- în sens etimologic: tipurile , schemele primordiale- din
Câmpia
Adevărului sunt actualizate, transpuse
în figuri şi simboluri continuu remodelate. Descoperind căile de acces în lumea
arhetipurilor, poetul traduce totul în mit, arhilimbaj al omenirii, spunere
ideală al cărei model situabil dincolo
include incertitudini, dar şi speranţa refacerii armoniei interioare.
Edificatoare sunt versurile din multe poezii, dar spre exemplificare, am ales
două strofe sin poezia „Veşnicii”:
„ Sunt veşnicii de multe feluri,
Lesne nu-i pe toate să le ştii.
O veşnicie poartă numele Şărutare
Alta se cheamă uitare.
Cunosc o veşnicie
Ce palpită subt ie.
„Suava Inimă” ăi este numele.
Alteia i se spune:”Iată Urmele”
imagine II. 1.a 2
poezia programatică din volumul „ Pemele
luminii” (1919)
II.
MODULII ANCESTRALI AI INTELECTULUI
a)
Arheul
|
I
|
deea unui arheu al lumii, situat
central , radicalizează întregul sistem filozofic al lui Lucian Blaga. Întrucât
absolutul nu are nume( numirea se înscrie într-un limbaj secund, adamic) şi
nici <<stil >>( numai multiplicitatea manifestării reproductive
reclamând diferenţierea), Lucian Blaga a făcut dreptate tuturor religiilor,
numind cu mare cuminţenie divinul: Marele
Anonim. Conferind conceptului statut de factor ontologic, de principiu
generator a tot ce există, Blaga se distanţează de C.G.. Jung, pentru care
marele anonim e numirea convenţională a statului sau a societăţii.
Arheul sugerează deplinătatea fiinţei nearătate, e „golul
nostru de fiinţă”, cum ar spune Constantin Noica, dar şi plinul care
transgresează orice întrupare. Neputând fi conceput decât sferic, el creează
starea de conştiinţă a nediferenţierii, „veşnica
virtualitate”, decimându-şi posibilităţile reproductive până la nerecunoaşterea prin radicală mutilare anticipată . Ipostazele ─ dacă
prin acest fenomen înţelegem existenţele identice sau similare─ sunt cele mai
fireşti posibilităţi ale Marelui Anonim, nu două, nu trei, ci nenumărate,căci
tot ce ţine de Marele Anonim este în el pe deplin realizat. În starea de
posibilitate se găseşte astfel în el numai repetiţia, reproducerea, dar
reproducerea întocmai ar însemna prin consecinţele ei, o descentralizare, o
teo-anarhie, cea ce îngrijorează pe Marele Anonim în aşa măsură, încât el va
proceda la tăioase, sistematice şi necruţătoare stăviliri”(24). Astfel,
Blaga amintea concepţia lui Plotin, potrivit căreia unitatea supremă produce
copii uşor degradate, inferioare sieşi:„raţiunea
(nous, logos), iar raţiunea emite o altă copie iarăşi uşor inferioară ei însăşi
: sufletul lumii (Demiurg), care e făcătorul lumii potrivit unor idei, la
rândul lor şi ele copii mai îndepărtate ale raţiunii divine”[6].„Decadenţa
cosmică”, „asemănarea dintre model şi copia emisă” ideile ca toturi desăvârşite şi indivizibile, aşa cum le-a închipuit
metafizica lui Platon, „care nu iau fiinţă, deşi
sunt posibile”,se regăsesc în opera lui Blaga, el însuşi restituind „tiparul” degradat arhetipului căruia îi aparţine, ca în cazul
profesorului de limba
greacă Paul Budiu, de exemplu :„căci
Socrate era divinitatea silenică a profesorului Paul Budiu, care şi el se
întrupase după un tipar asemănător, numai puţin mai degradat”[7]. Alt avatar al
lui Socrate este un alt profesor de limba greacă,Vlaicu,din piesa Daria, care
identificându-se cu marele căutător al adevărului, se depersonalizează
într-atât de mult, încât vorbeşte despre sine la persoana a treia. Trăsăturile
celor doi profesori sunt identice: amândoi au despre ei înşişi „conştiinţa unui model impersonal mai presus de pronume”(27),
numindu-se „Domnu”, amândoi sunt
posesori ai câte unui „stup”, căruia îi este urât singur, lista asemănărilor putând continua prin
dialogurile reproduse şi prin istorisirile despre personaje. Identificarea Silenus - Socrate - Budiu are la bază „stigmele”sugerate de Lucian Blaga: înfăţişarea grotescă (
Silenus), urâţenia fizică neobişnuită a lui Socrate şi înţelepciunea profundă,
harul profeţiei.
|
Demiurg- vorbire la persoana
I “Eu sunt”
|
creatorul lumilor- posesor
al lumii
|
arhetip
|
|
Silenus
|
copie uşor degradată dascăl al lumii,
inţelept
|
a contribuit la civilizarea
lumii
|
|
Socrate
|
model teoretician al lumii
filozof
|
i-a
iniţiat pe greci in tainele lumii
|
|
Vlaicu
existenţe similare
Budiu
|
profesor- posesor al unui stup
vorbire la persoana a !!!
profesor-posesor al unui stup
|
educă elevi
|
„Decadenţa cosmică” -imagine 3, II.1.b1imagine 4, II.2.b 1
b)
Factorii stilistici
În „Eonul dogmatic” Lucian Blaga se referă la fenomenele arhetipice ,
considerându-le construcţii de seamă ale gândirii omeneşti, prin care s-a
încercat explicarea fenomenelor experienţei, considerând că, deşi ele sunt
obţinute prin procedeele reductive ale
intelectului enstatic [8]nu încetează de a fi
mistere. Privite ca idei, ele oferă infinite variante structurale. În „Aspecte antropologice”, studiu prin
care se distanţează de Jung, a cărui concepţie e privită ca o reîntoarcere la
prekantianismul ideilor înnăscute, oferă un tablou substanţial al diferenţelor
dintre arhetip şi factorii stilistici,
considerând că arhetipurile reprezintă stereotipii de ordin general,
cristalizări ale unor experienţe, pe când factorii stilistici au un rol
modelator pentru omul situat într-un orizont al necunoscutului, urmând a fi
relevat prin creaţii de cultură. Proprii geniului uman, ei variază în funcţie
de epocă şi de loc, uneori chiar de la individ la individ,ei exclud
travestirile pe care arhetipurile le îndură în viaţa psihică a omului., apărând
prin transparenţa variabilă a acestor travestiri, când mai clar, când mai
camuflat. Ultima dintre constatări se referă la variabilitatea factorilor care,
în calitatea lor de „puteri”, determină formulele şi structurile creaţiilor de
cultură şi fac din om o fiinţă eminamente istorică, rol pe care arhetipurile
nu-l deţin.
|
ideea lui Platon
|
arhetipurile
|
factorii stilistici
|
|
“tipuri ale
fiinţelor şi lucrurilor din lumea inconjurătoare”
|
- stereotipii de ordin ideal;
|
- au rol modelator;
|
|
- în sens etimologic: tipurile, schemele primordiale;
|
- cristalizări ale unor experienţe;
|
- variază in funcţie de epocă şi loc;
|
|
- greu definibilă;
|
- sunt rapsodice;
|
- au o eminentă simplitate;
|
|
- ideal
|
-„icoane”, „ fantasme”
|
|
|
|
|
-imprimă o pecete unui ansamblu de fapte culturale
|
imagine 4, II.2.b 2, Modulii ancestrali ai intuiţiei şi ai intelectului
Am introdus mai sus, în
tabel, câteva din diferenţele acestui aspect
important al culturii universale, care a atras atenţia unor nume sonore ale
filozofiei , psihologiei şi literaturii universale ilustrând ideea lui Lucian
Blaga privind „transcendentul care coboară”.
Lista
cărţilor menţionate la subsol şi în cuprinsul lucrării
3.G.-W. Hegel, Lecţii despre Platon,Ed. Humanitas, Bucureşti,
1988, p.81
4.L. Blaga, Trilogia valorilor II, Gândire magică şi religie.
Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996,p.15
5.L. Blaga, op. Cit, p. 9-10
6.L. Blaga, Trilogia cosmologică, Diferenţialele divine,
Aspecte antropologice, Fiinţa istorică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p
412
7. Platon, Mitul reamintirii( Menon 81 a-81 d) în Antologie
platoniciană, Miturile lui Platon, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p.90
III.
TRILOGII
|
Trilogia
valorii
|
https://www.blogger.com/blogger.g?blogID=3308830774706805428#editor/target=post;postID=6520371229278825225;onPublishedMenu=allposts;onClosedMenu=allposts;postNum=0;src=postname
[1]
Vezi: G.-W. Hegel, Lecţii despre Platon,Ed. Humanitas, Bucureşti, 1988, p.81
[2]L.
Blaga, Trilogia cosmologică, Diferenţialele divine, Aspecte antropologice,
Fiinţa istorică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p 412
[3]
Platon, Mitul reamintirii( Menon 81 a-81 d) în Antologie platoniciană, Miturile
lui Platon, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p.90
[4]Dicţionar
de estetică generală, (Colectiv), Editura Politică, Bucureşti, 1972, p.25
[5]
Martin Heidegger, Repere pe drumul gândirii, Editura Politică,Bucureşti, 1988,
p. 189
[6]
87 Trilogia cosmologică, Diferenţialele divine, Aspecte antropologice, Fiinţa
istorică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 32
[8]
http://dictionar-filosofie.blogspot.ro/2010/06/lucian-blaga.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu