I.            LUCIAN BLAGA SAU NOSTALGIA ABSOLUTULUI

1.     De la Ideea lui Platon la arhetip

 

a.     Ideile lui Platon

D

acă lumea este poveste infinit mutilată, omul supus vremuirii, destinat să nu-şi afle vreodată mulţumirea, a făcut din speranţă şi amintire temeiuri ale vieţuirii sale. Devenind conştient de propriul mod de a fi, el a conferit legitimitate exemplarului, unicului, primordialului şi autenticului, absolutul înnobilând o constelaţie întreagă de aspiraţii şi de nostalgii. Cuprins de „adânca sete a formelor perfecte”, purtând în suflet amintirea unei existenţe edenice, originare, omul a aşezat în faţa realului mutilat deschiderile nemărginite ale modelului primar al său: arhetipul. Definindu-l dicţionarele subliniază prestanţa pe care termenul a dobândit-o începând cu filozofia lui Platon, culminând apoi cu modulii ancestrali ai intuiţiei şi ai intelectului care apar, potrivit terminologiei psihologiei în creaţiile literare, în vise şi în mitologie.

 Acest topos al ideaţiei umanităţii este explicat prin raportare la lumea ideilor lui Platon, faţă de care lumea noastră nu e decât o copie imperfectă. Analizând gândirea filozofică a lui Platon, Hegel constata că forma mitică a dialogurilor reprezintă un punct de atracţie, dar şi de confuzii, cititorul putând crede că Dumnezeu a creat lumea, iar „demonii” ar fi avut atunci anumite atribuţii.[1] Hegel avea în vedere raporturile dintre reprezentare şi gândire, pornind de la mitul creării lumii în Timaios, dialog în care forma specifică este aceea a reprezentării, nu a gândirii filozofice. De altfel, nici în opera filozofică a lui Lucian Blaga, demonii nu sunt asociaţi creaţiei, care aparţine în exclusivitate marelui Anonim. Referindu-se frecvent la Ideile lui Platon, înţelese ca tot atâtea „ tipuri ale lucrurilor şi fiinţelor din lumea înconjurătoare”, Lucian Blaga amintea că ele erau concepute statice; romanticul Hegel vede Ideile ca fiind în mişcare.”Nu mai puţin însă, Ideile de care se ocupă Hegel sunt, ca şi ideile lui Platon, tot tipuri <<ideale  >>ale lucrurilor şi fiinţelor din lumea simţurilor.”Hegel vede Ideea„ ca şi cum ea ar  ieşi necontenit din proprie iniţiativă, din sfera cristalină a eternităţii şi a logicii pure, pentru a se realiza în natură”[2].

b.       Arhetipul    

L

ocul acestor idei este „spaţiul”  definit ca o absenţă, ca un gol, „ topos atopos”, cum spun grecii, adică, mitologic vorbind, cerul. Ideile unice, imobile, veşnice, preexistente s-ar păstra în profunzimea inconştientului colectiv, manifestându-se prin ceea ce Jung a numit „arhetipuri.” Impresionat de prezenţa fenomenelor transpersonale, de asemănările frapante între miturile, simbolurile şi personajele mitologice ale unor popoare îndepărtate unele de altele, Jung consideră viziunile transcendente produse ale spiritului uman drept proiecţii, conţinuturi psihice plasate şi ipostaziate într-un spaţiu metafizic. Cu alte cuvinte,factorul sufletesc privit sub aspect autonom susţine existenţa unui tip de viaţă psihică sustrasă arbitrariului şi manipulărilor conştiente. Ca sursă a influenţelor determinante care, indiferent de mijlocire, produc în fiecare individ experienţe imaginative identice, inconştientul ar păstra, ca în somnul unei oglinzi, reminiscenţe din lumea ideilor, în stare să se actualizeze uneori prin anamnesis.

 Adevărata cunoaştere ar fi, gândea Platon, o reamintire a acelor realităţi superioare pe care sufletul nostru le-a contemplat cândva.„Şi nu-i nicio minune - ni se spune în Menon - că are puterea de a-şi aduce aminte de virtute şi de atâtea altele, pe care le-a ştiut înainte. Întrucât natura este toată înrudită şi întrucât sufletul le-a învăţat pe toate, nimic nu-l opreşte ca urmând făgaşul unei singure amintiri-cea ce oamenii numesc a avea ştiinţă - să le afle pe toate celelalte”[3]. Arhetipul desemnează imaginea primă, originară, iniţială, forma de început pentru o transcriere ulterioară, implicând de fiecare dată  ideea de străoriginaritate fundamentală a unui tipar dat[4], la care numai sufletele  desăvârşite din miturile platoniciene au acces. Deţinând un anume primat, prin situarea într-o realitate aparte, arhetipul se manifestă ca un fenomen de personanţă sau prezenţă- ecou, configurarea sa percepându-se în lumea trecerii  necontenite ca multiplicitate.

 

imagine 1,  I.1.b „Elanul insulei ”aforisme 1

Sufletul poetului, al cărui statut în comunităţile arhaice şi prearhaice era unul de excepţie, contemplă realitatea exemplară în totalitatea sa de lume a formelor inteligibile, de lume sensibilă şi de lume a iluziilor mitice sau poetice (aşa cum o prezintă stratificările din miturile lui Platon).El are acces la memoria sacră, poate cunoaşte adevărul, în sensul atribuit cuvântului de către Heidegger[5], reiterând scenariile primordiale; altfel spus, prin intermediul memoriei sacre a poetului, arhetipurile - în sens etimologic: tipurile , schemele primordiale- din Câmpia Adevărului sunt actualizate, transpuse în figuri şi simboluri continuu remodelate. Descoperind căile de acces în lumea arhetipurilor, poetul traduce totul în mit, arhilimbaj al omenirii, spunere ideală al cărei model situabil dincolo include incertitudini, dar şi speranţa refacerii armoniei interioare. Edificatoare sunt versurile din multe poezii, dar spre exemplificare, am ales două strofe sin poezia „Veşnicii”:

„ Sunt veşnicii de multe feluri,

Lesne nu-i pe toate să le ştii.

O veşnicie poartă numele Şărutare

Alta se cheamă uitare.

Cunosc o veşnicie

Ce palpită subt ie.

„Suava Inimă” ăi este numele.

Alteia i se spune:”Iată Urmele”

                  

http://www.interferente.ro/lucian-blaga-poezii-volumul-poemele-luminii-1919.html

imagine  II. 1.a 2 poezia programatică din volumul „ Pemele luminii” (1919)

                                                                                 II.        MODULII ANCESTRALI AI INTELECTULUI

a)    Arheul

I

deea unui arheu al lumii, situat central , radicalizează întregul sistem filozofic al lui Lucian Blaga. Întrucât absolutul nu are nume( numirea se înscrie într-un limbaj secund, adamic) şi nici <<stil >>( numai multiplicitatea manifestării reproductive reclamând diferenţierea), Lucian Blaga a făcut dreptate tuturor religiilor, numind cu mare cuminţenie divinul: Marele Anonim. Conferind conceptului statut de factor ontologic, de principiu generator a tot ce există, Blaga se distanţează de C.G.. Jung, pentru care marele anonim e numirea convenţională a statului sau a societăţii.

Arheul sugerează deplinătatea fiinţei nearătate, e „golul nostru de fiinţă”, cum ar spune Constantin Noica, dar şi plinul care transgresează orice întrupare. Neputând fi conceput decât sferic, el creează starea de conştiinţă a nediferenţierii, „veşnica virtualitate”, decimându-şi posibilităţile reproductive până la nerecunoaşterea prin radicală mutilare anticipată . Ipostazele  ─  dacă prin acest fenomen înţelegem existenţele identice sau similare─ sunt cele mai fireşti posibilităţi ale Marelui Anonim, nu două, nu trei, ci nenumărate,căci tot ce ţine de Marele Anonim este în el pe deplin realizat. În starea de posibilitate se găseşte astfel în el numai repetiţia, reproducerea, dar reproducerea întocmai ar însemna prin consecinţele ei, o descentralizare, o teo-anarhie, cea ce îngrijorează pe Marele Anonim în aşa măsură, încât el va proceda la tăioase, sistematice şi necruţătoare stăviliri”(24). Astfel, Blaga amintea concepţia lui Plotin, potrivit căreia unitatea supremă produce copii uşor degradate, inferioare sieşi:„raţiunea (nous, logos), iar raţiunea emite o altă copie iarăşi uşor inferioară ei însăşi : sufletul lumii (Demiurg), care e făcătorul lumii potrivit unor idei, la rândul lor şi ele copii mai îndepărtate ale raţiunii divine”[6].„Decadenţa cosmică”, „asemănarea dintre model şi copia emisă” ideile ca toturi desăvârşite şi indivizibile, aşa cum le-a închipuit metafizica lui Platon, „care nu iau fiinţă, deşi sunt posibile”,se regăsesc în opera lui Blaga, el însuşi restituind „tiparul” degradat arhetipului căruia îi aparţine, ca în cazul profesorului de limba greacă Paul Budiu, de exemplu :„căci Socrate era divinitatea silenică a profesorului Paul Budiu, care şi el se întrupase după un tipar asemănător, numai puţin mai degradat”[7]. Alt avatar al lui Socrate este un alt profesor de limba greacă,Vlaicu,din piesa Daria, care identificându-se cu marele căutător al adevărului, se depersonalizează într-atât de mult, încât vorbeşte despre sine la persoana a treia. Trăsăturile celor doi profesori sunt identice: amândoi au despre ei înşişi „conştiinţa unui model impersonal mai presus de pronume”(27), numindu-se „Domnu”, amândoi sunt posesori ai câte unui „stup”, căruia îi este urât singur, lista asemănărilor putând continua prin dialogurile reproduse şi prin istorisirile despre personaje. Identificarea Silenus - Socrate - Budiu are la bază „stigmele”sugerate de Lucian Blaga: înfăţişarea grotescă ( Silenus), urâţenia fizică neobişnuită a lui Socrate şi înţelepciunea profundă, harul profeţiei.

Demiurg- vorbire la persoana I “Eu sunt”	creatorul lumilor- posesor al lumii	arhetip
Silenus	copie uşor degradată dascăl al lumii, inţelept	a contribuit la civilizarea lumii
Socrate	model teoretician al lumii filozof	i-a iniţiat pe greci in tainele lumii
Vlaicu existenţe similare Budiu	profesor- posesor al unui stup vorbire la persoana a !!! profesor-posesor al unui stup	educă elevi

„Decadenţa cosmică” -imagine 3, II.1.b1imagine 4, II.2.b 1

b)   Factorii stilistici

În „Eonul dogmatic” Lucian Blaga se referă la fenomenele arhetipice , considerându-le construcţii de seamă ale gândirii omeneşti, prin care s-a încercat explicarea fenomenelor experienţei, considerând că, deşi ele sunt obţinute  prin procedeele reductive ale intelectului enstatic [8]nu încetează de a fi mistere. Privite ca idei, ele oferă infinite variante structurale. În „Aspecte antropologice”, studiu prin care se distanţează de Jung, a cărui concepţie e privită ca o reîntoarcere la prekantianismul ideilor înnăscute, oferă un tablou substanţial al diferenţelor dintre arhetip şi factorii stilistici, considerând că arhetipurile reprezintă stereotipii de ordin general, cristalizări ale unor experienţe, pe când factorii stilistici au un rol modelator pentru omul situat într-un orizont al necunoscutului, urmând a fi relevat prin creaţii de cultură. Proprii geniului uman, ei variază în funcţie de epocă şi de loc, uneori chiar de la individ la individ,ei exclud travestirile pe care arhetipurile le îndură în viaţa psihică a omului., apărând prin transparenţa variabilă a acestor travestiri, când mai clar, când mai camuflat. Ultima dintre constatări se referă la variabilitatea factorilor care, în calitatea lor de „puteri”, determină formulele şi structurile creaţiilor de cultură şi fac din om o fiinţă eminamente istorică, rol pe care arhetipurile nu-l deţin.

ideea lui Platon	arhetipurile	factorii stilistici
“tipuri ale fiinţelor şi lucrurilor din lumea inconjurătoare”	- stereotipii de ordin ideal;	- au rol modelator;
- în sens etimologic: tipurile, schemele primordiale;	- cristalizări ale unor experienţe;	- variază in funcţie de epocă şi loc;
- greu definibilă;	- sunt rapsodice;	- au o eminentă simplitate;
- ideal	-„icoane”, „ fantasme”
		-imprimă o pecete unui ansamblu de fapte culturale

imagine 4, II.2.b 2, Modulii ancestrali ai intuiţiei şi ai intelectului

Am introdus mai sus, în tabel,  câteva din diferenţele acestui aspect important al culturii universale, care a atras atenţia unor nume sonore ale filozofiei , psihologiei şi literaturii universale ilustrând ideea lui Lucian Blaga privind „transcendentul care coboară”.

Lista cărţilor menţionate la subsol şi în cuprinsul lucrării

3.G.-W. Hegel, Lecţii despre Platon,Ed. Humanitas, Bucureşti, 1988, p.81

4.L. Blaga, Trilogia valorilor II, Gândire magică şi religie. Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996,p.15

5.L. Blaga, op. Cit, p. 9-10

6.L. Blaga, Trilogia cosmologică, Diferenţialele divine, Aspecte antropologice, Fiinţa istorică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p 412

7. Platon, Mitul reamintirii( Menon 81 a-81 d) în Antologie platoniciană, Miturile lui Platon, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p.90

                                                                                                                       III.        TRILOGII

Trilogia valorii

---

https://www.blogger.com/blogger.g?blogID=3308830774706805428#editor/target=post;postID=6520371229278825225;onPublishedMenu=allposts;onClosedMenu=allposts;postNum=0;src=postname

[1] Vezi: G.-W. Hegel, Lecţii despre Platon,Ed. Humanitas, Bucureşti, 1988, p.81

[2]L. Blaga, Trilogia cosmologică, Diferenţialele divine, Aspecte antropologice, Fiinţa istorică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p 412

http://surse.citatepedia.ro/din.php?a=Lucian+Blaga&d=Elanul+insulei

[3] Platon, Mitul reamintirii( Menon 81 a-81 d) în Antologie platoniciană, Miturile lui Platon, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p.90

[4]Dicţionar de estetică generală, (Colectiv), Editura Politică, Bucureşti, 1972, p.25

[5] Martin Heidegger, Repere pe drumul gândirii, Editura Politică,Bucureşti, 1988, p. 189

[6] 87 Trilogia cosmologică, Diferenţialele divine, Aspecte antropologice, Fiinţa istorică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 32

[7] Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor, p. 87

[8] http://dictionar-filosofie.blogspot.ro/2010/06/lucian-blaga.html

Schiţă despre Ideea lui Platon

La Platon, Ideea reprezintă obiectul principal al cunoaşterii şi e greu definibilă în termeni conceptuali. Ea nu e intuiţia ideii, nu e act de extaz ordinar. Accesul la Idee, pe care Lucian Blaga o identifică ontologic cu „tiparul”, e rodul unei discipline, al unei obişnuinţe, presupunând o acomodare,o„reasamblare a părţii luminoase ş idivine, a psycheei, a logosului, a sufletului cu regiunile divine de deasupra” (7).

            Ioan Petru Culianu sublinia importanţa pe care în apocalipsele căutării o are deţinerea parolei „magice”,fiindcă numai ea îl ajută pe om să înţeleagă marele sens, marele simbol. Această syntema, prezentă în Oracolele caldeene, atunci când e rostită „predispune intelectul suprem în favoarea dorinţei sufletului. Ea este identică unuia dintre simbolurile( adică voces mystice) pe care Intelectul le-a arătat lumii şi care sunt asimilate cu frumuseţile inegalabile[...]”(8).

            Arhetipul desemnează imaginea primă, originară, iniţială, forma de început, pentru o transcriere ulterioară, implicând ideea de străoriginaritate  fundamentală a unui tipar dat            (9), la care numai sufletele desăvârşite din miturile platoniciene  au acces datorită capacităţii lor de transgresare a condiţiei umane. Ideea unui palimpsest nu poate fi astfel ignorată de gânditorul şi poetul care caută urmele vechii scrieri pe bolta cerească, mai apropiată de cerul Ideilor pure.

            Sufletul poetului, al cărui statut în comunităţile arhaice şi prearhaice era unul de excepţie, contemplă realitatea exemplară în totalitatea sa de lume a formelor inteligibile, de lume sensibilă şi de lume a iluziilor mitice sau poetice (aşa cum o prezintă stratificările din miturile lui Platon).El are acces la memoria sacră, poate cunoaşte adevărul, în sensul atribuit cuvântului de către Heidegger(10),reiterând scenariile primordiale; altfel spus, prin intermediul memoriei sacre a poetului, arhetipurile - în sens etimologic: tipurile , schemele primordiale- din Câmpia Adevărului sunt actualizate, transpuse în figuri şi simboluri continuu remodelate.

            Deţinând un anume primat, prin situarea într-o realitate aparte, arhettipul se manifestă ca un fenomen de personanţă sau prezenţă- ecou, configurarea sa percepându-se în lumea trecerii  necontenite ca multiplicitate.

            Descoperind căile de acces în lumea arhetipurilor,poetul traduce totul în mit, arhilimbaj al omenirii, spunere ideală al cărei model situabil dincolo include incertitudini, dar şi speranţa refacerii armoniei interioare. Căutând unitatea pierdută a fiinţei, contopirea cu zeul şi regăsirea în lumea de dincolo a vârstei de aur, controlând şi stăpânind psychea, purificând-o, poetul revine prin ea în locul ceresc a cărui nostalgie o poartă. Apocalipticul enunţat de Lucian Blaga în Ceasornicul de nisip anticipă situarea misterului universal în centrul cosmoidului său: „Se crede că sunt cu putinţă numai două feluri de a concepe lucrurile: logicul şi nelogicul. Eu cred într-o a treia posibilitate: apocalipticul. Realitatea se desfăşoară într-o revelaţie de o absurditate divină, în care fulgerător ghiceşti un înţeles superior, pe care nu-l poţi prinde. Apocalipticul   tinde să devină pentru mine o noţiune centrală, originară, de temelie, aşa cum pentru alţii au fost substanţa, idea, voinţa, inconştientul sau durata creatoare. Dar în cele din urmă nicio viziune nu e definitivă, şi privirile  omului sunt un patrafir sub care lucrurile totdeauna vor mai avea o taină de spovedit”(11).

            Referindu-se la experienţele extatice ale acelor oameni divini care, graţie puterilor excepţionale, au reuşit să călătorească liber în „ţara fără nume”, revenind pe pământ cu amintirea neştearsă a tot ce au văzut dincolo, Jung constată căcă ei nu se pot bucura multă vreme de aceasta, deoarece se pune de îndată problema căilor prin care ar putea fi asimilate noile achiziţii, întrucât ceea ce se află dincolo de zid, pare a fi, la prima vedere, diferit de ceea ce se află dincoace de el. Orice viziune implică problema „transpunerii în limbaje contemporane”sau chiar problema unui limbaj cu totul nou, care ne-ar putea ajuta să intrăm în armonie cu omul istoric din noi, în aşa fel încât ” nici acordurile lui adânci să nu acopere tonurile acute ale conştientului raţional, şi nici lumina neprevăzută a spiritului individual să nu se piardă în bezna nesfârşită a sufletului natural”(12).     

            Dacă „ mitul povesteşte o istorie sacră, relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul fabulos al începuturilor, simpla narare a sa echivalează – constată Mircea Eliade - cu a revela un mister, pentru că personajele nu sunt fiinţe umane, sunt Zei sau Eroi civilizatori şi pentru această raţiune gesta lor reprezintă mistere” (!3).

           

        Imaginile arhetipale, modelele ontologice se regăsesc în mitologiile tuturor popoarelor, printre manifestările cele mai vechi situându-se diadele divine, perechile de zei de sexe, diferite, cărora speculaţiile filozofice ale gnosticismului şi ale filozofiei chineze clasice le acordă o importanţă aparte. In filozofia chineză clasică, perechea cosmogonică este reprezentată de principiile yang (masculin) şi yin (feminin); în sistemele gnostice, eonii deţin această funcţie.

            Există printre toţi eonii„ două vlăstare care n-au nici început nici sfârşit, ieşiţi dintr-o unică şi aceeaşi Rădăcină, Puterea, tăcerea, Imprevizibilă, Incomprehensibilă: unul vine de sus , este Marea Putere,Spiritul Totului ce guvernează totul: este masculinul; celălalt vlăstar care vine de jos este Marea Gândire, femininul ce dă naştere tuturor lucrurilor”(14), ca în unele poeme blagiene.

            Interesându-se de gnoză, de mitologie în general, Jung descoperea imaginea eternului feminin (anima) şi imaginea înnăscută a bărbatului (animus), arhetipuri funcţionând ca perechi de contrarii în inconştientul amândurora, furnizând o modalitate de adaptare la real, deopotrivă interioară şi exterioară. Întrucât ele sunt resimţite sub forma unor entităţi tainice şi numinoase, posedând o forţă considerabilă, el le-a descris ca pe nişte imagini ale sufletului, ca pe un „non-eu”, constituind unul din temeiurile atracţiei pasionale sau ale contrariului ei. Aceste imagini,care determină experienţa „îndrăgostirii”, nu reprezintă altceva decât însuşiri ereditare transmise din vremuri străvechi şi înscrise „în sistemul organic, <<un tip>> (un <<un arhetip>>) al tuturor experienţelor liniei ancestrale”(15).

                        În Eonul dogmatic Lucian Blaga se referă la <fenomenele atipice>, considerând că ele sunt „construcţii ”de seamă ale gândirii omeneşti, prin care s-a încercat explicarea fenomenelor experienţei.„Fenomenele arhetipice, deşi obţinute prin fenomenele reductive ale intelectului enstatic nu încetează de a fi mistere ”(16). Privite ca idei, „ele oferă infinite variante structurale”. Readucând în discuţie spinoasa problemă a arhetipurilor în  Aspecte antropologice, studiu prin care se distanţează de Jung, a cărui idee e privită ca o reîntoarcere la pre-kantianismul ideilor înnăscute, Lucian Blaga oferă un tablou substanţial al diferenţelor dintre arhetip şi factorii stilistici. Arhetipurile sunt pentru Lucian Blaga „masă psihică ereditară ”(17).Dacă în viaţa sufletească a omului arhetipurile se vor manifesta ca reprezentări însoţite de un puternic halo afectiv, în viaţa animalelor ele devin piese ce lucrează în angrenajul biologic al instinctelor.
Profesor Calincan Elena