Ne-am dus la Mecca graiului acestui neam, ne-am dus la Ipoteşti

La început, a fost o excursie şi ar fi trebuit să scriu despre ea. Dar continuumul spaţiu-timp permite revenirea.

  A fost de-a dreptul impresionant, nu numai pentru copiii pe care, seara târziu, când răsărise luna,  i-am dus cu noi la Iopoteşti, să înnopteze sub acelaşi cer înstelat care a ocrotit visul „băietului” de dincolo de timp, ci şi pentru noi, cei care am mai simţit de câteva ori mireasma  acelui „văzduh tămâiet”. Unii dintre copii erau din ciclul primar- nu ştiam pe-atunci că îmi vor fi acum elevi şi că ne vom crea împreună un album  cu amintiri de neuitat. Spun „atunci” deşi era doar la început de mai, 2011, când florile surâd sfios sau râd în bătaia soarelui. Până acolo, am recitat şi am cântat poeziile atât de cunoscute .

N-am reuşit să mergem seara să vedem lacul, era un întuneric neeminescian, fără lumini, dar poate că acolo, lângă lac, se vor fi văzut luciri de lună. Nu ştiu dacă cineva a visat ceea ce şi-ar fi dorit atunci, dar dimineaţa aceea frumoasă a fost pentru noi un ca balsam. Ne-am potrivit paşii, gândurile, gesturile, înaintând cu timiditate până lângă „Lacul codrilor albastru” acoperit de nuferi, înconjurat de trestii, de codru.

Acolo am făcut – după Coşbuc, Rebreanu, Sadoveanu- cea mai frumoasă şi cea mai emoţionantă oră de limba română. Nu ştiu câte lucruri vor ţine minte elevii mei, dar eu  păstrez în amintire sfiala de pe  chipurile lor, sfială pe care o simţi când vii în contact cu ceva sacru.  Ne-am dus apoi spre Memorial. Ne-am oprit în pridvor, aşteptând „să sară clanţa de la uşă”. Veneam cu o  întâziere de 150 de ani, dar „clipe dulci se par ca veacuri”, nu-i aşa? Eram conştienţi că de acolo, de sus, cineva ne priveşte, ne aşteaptă. Am găsit acolo obiecte care au aparţinut familiei sale, dar mai ales am descoperit o „prezenţă”, acel „continuum uman” sau- mai bine- poetic .

Îi întreb uneori pe copii ce le-a plăcut acolo şi de fiecare dată răspunsurile lor mă surprind. Reţin detalii care la prima vedere scapă şi atunci zâmbesc, gândindu-mă că printre multe drumuri inutile, acel drum a fost ca unul spre stele.

Le sunt recunoscătoare colegelor mele- Maria Lar şi Maria Mihuş-  pentru invitaţia la drum pe care mi-au făcut-o într-o zi de florar.

                                                            Elena Calincan

Pe urmele POETULUI... ....Paşi spre eternitate

E prea devreme pentru flori de nufăr...

"...din trestii să răsară..."

Chiar credem că ne-aşteaptă în pridvor...

Aşteptăm " să sară clanţa"...

 Musafiri ai luminii

A rămas pana să aştepte "un alt crin de tăria parfumurilor sale"...

"Doar ceasornicul măsoară lunga timpului cărare..."

"Oamenii făcură chipuri ce credeau că-ţi seamăn ţie..."

Ne-am dus la Mecca graiului acestui neam, ne-am dus la Ipoteşti

La început, a fost o excursie şi ar fi trebuit să scriu despre ea. Dar continuumul spaţiu-timp permite revenirea.

  A fost de-a dreptul impresionant, nu numai pentru copiii pe care, seara târziu, când răsărise luna,  i-am dus cu noi la Iopoteşti, să înnopteze sub acelaşi cer înstelat care a ocrotit visul „băietului” de dincolo de timp, ci şi pentru noi, cei care am mai simţit de câteva ori mireasma  acelui „văzduh tămâiet”. Unii dintre copii erau din ciclul primar- nu ştiam pe-atunci că îmi vor fi acum elevi şi că ne vom crea împreună un album  cu amintiri de neuitat. Spun „atunci” deşi era doar la început de mai, 2011, când florile surâd sfios sau râd în bătaia soarelui. Până acolo, am recitat şi am cântat poeziile atât de cunoscute .

N-am reuşit să mergem seara să vedem lacul, era un întuneric neeminescian, fără lumini, dar poate că acolo, lângă lac, se vor fi văzut luciri de lună. Nu ştiu dacă cineva a visat ceea ce şi-ar fi dorit atunci, dar dimineaţa aceea frumoasă a fost pentru noi un ca balsam. Ne-am potrivit paşii, gândurile, gesturile, înaintând cu timiditate până lângă „Lacul codrilor albastru” acoperit de nuferi, înconjurat de trestii, de codru.

Acolo am făcut – după Coşbuc, Rebreanu, Sadoveanu- cea mai frumoasă şi cea mai emoţionantă oră de limba română. Nu ştiu câte lucruri vor ţine minte elevii mei, dar eu  păstrez în amintire sfiala de pe  chipurile lor, sfială pe care o simţi când vii în contact cu ceva sacru.  Ne-am dus apoi spre Memorial. Ne-am oprit în pridvor, aşteptând „să sară clanţa de la uşă”. Veneam cu o  întâziere de 150 de ani, dar „clipe dulci se par ca veacuri”, nu-i aşa? Eram conştienţi că de acolo, de sus, cineva ne priveşte, ne aşteaptă. Am găsit acolo obiecte care au aparţinut familiei sale, dar mai ales am descoperit o „prezenţă”, acel „continuum uman” sau- mai bine- poetic .

Îi întreb uneori pe copii ce le-a plăcut acolo şi de fiecare dată răspunsurile lor mă surprind. Reţin detalii care la prima vedere scapă şi atunci zâmbesc, gândindu-mă că printre multe drumuri inutile, acel drum a fost ca unul spre stele.

Le sunt recunoscătoare colegelor mele- Maria Lar şi Maria Mihuş-  pentru invitaţia la drum pe care mi-au făcut-o într-o zi de florar.

                                                            Elena Calincan

Răsărit de LUCEAFĂR

RĂSĂRIT DE LUCEAFĂR

          Acum, când ning poeme peste ţară, înveşmântând sărbătoreşte graiul neamului, ne-am adunat cuvintele-n corole, le-am legat cu iubire-ntr-un buchet pe care, noi, cei de sub vremi, mistuiţi de dorul înaltului, le aşezăm ca nevrednică ofrandă pe altarul inimii nemuritorului POET.

            Evocându-l ,  acum, „în clipa cea repede ce ni s-a dat”, suntem alături de el, suntem aşchii de eternitate, fărâme rupte din stelele pe care Hyperion ( Cel pe Sus Mergătoriul, cum îi tălmăcesc  numele strănepoţii lui Platon) , le zărise în zborul lui ceresc . Şi nu poate să fie altfel, doar Poetul ne şopteşte tainic:”Spun mite- zice singur – că orice om în lume/ Pe-a cerului nemargini el are-o blândă stea, /Ce-n cartea veciniciei e-unită cu-a lui nume, / Că pentru el s-aprinde lumina ei de nea.”

            Atâta vreme cât îi vom rosti numele, toate cerurile îl vor râvni pe EMINESCU pentru a nu sta veşnic în tăcute văi de haos, fiindcă „La început, a fost cuvântul...”.

             Eminescu e cel mai frumos cuvânt românesc .

            Astăzi, pentru El  îşi redeschid petalele florile albastre ale neuitării.

                                                                        Prof. Calincan Elena