Schiţă despre Ideea lui Platon
La Platon, Ideea reprezintă obiectul principal al cunoaşterii şi e greu
definibilă în termeni conceptuali. Ea nu e intuiţia ideii, nu e act de extaz
ordinar. Accesul la Idee, pe care Lucian Blaga o identifică ontologic cu „tiparul”,
e rodul unei discipline, al unei obişnuinţe, presupunând o acomodare,o„reasamblare
a părţii luminoase ş idivine, a psycheei, a logosului, a sufletului cu
regiunile divine de deasupra” (7).
Ioan Petru Culianu sublinia
importanţa pe care în apocalipsele căutării o are deţinerea parolei
„magice”,fiindcă numai ea îl ajută pe om să înţeleagă marele sens, marele
simbol. Această syntema, prezentă în Oracolele caldeene,
atunci când e rostită „predispune intelectul suprem în favoarea
dorinţei sufletului. Ea este identică unuia dintre simbolurile( adică voces mystice)
pe care Intelectul le-a arătat lumii şi care sunt asimilate cu frumuseţile
inegalabile[...]”(8).
Arhetipul desemnează imaginea primă,
originară, iniţială, forma de început, pentru o transcriere ulterioară,
implicând ideea de străoriginaritate fundamentală
a unui tipar dat (9), la care
numai sufletele desăvârşite din miturile platoniciene au acces datorită capacităţii lor de transgresare
a condiţiei umane. Ideea unui palimpsest nu poate fi astfel ignorată de
gânditorul şi poetul care caută urmele vechii scrieri pe bolta cerească, mai
apropiată de cerul Ideilor pure.
Sufletul poetului, al cărui statut
în comunităţile arhaice şi prearhaice era unul de excepţie, contemplă
realitatea exemplară în totalitatea sa de lume a formelor inteligibile, de lume
sensibilă şi de lume a iluziilor mitice sau poetice (aşa cum o prezintă
stratificările din miturile lui Platon).El are acces la memoria sacră, poate
cunoaşte adevărul, în sensul atribuit cuvântului de către
Heidegger(10),reiterând scenariile primordiale; altfel spus, prin intermediul
memoriei sacre a poetului, arhetipurile - în sens etimologic: tipurile ,
schemele primordiale- din Câmpia Adevărului sunt actualizate,
transpuse în figuri şi simboluri continuu remodelate.
Deţinând un anume primat, prin
situarea într-o realitate aparte, arhettipul se manifestă ca un fenomen de
personanţă sau prezenţă- ecou, configurarea sa percepându-se în lumea
trecerii necontenite ca multiplicitate.
Descoperind căile de acces în lumea
arhetipurilor,poetul traduce totul în mit, arhilimbaj al omenirii, spunere
ideală al cărei model situabil dincolo include incertitudini, dar şi
speranţa refacerii armoniei interioare. Căutând unitatea pierdută a fiinţei,
contopirea cu zeul şi regăsirea în lumea de dincolo a vârstei de aur,
controlând şi stăpânind psychea, purificând-o, poetul revine prin ea în locul
ceresc a cărui nostalgie o poartă. Apocalipticul enunţat de Lucian Blaga în Ceasornicul
de nisip anticipă situarea misterului universal în centrul cosmoidului
său: „Se crede că sunt cu putinţă numai două feluri de a concepe lucrurile:
logicul şi nelogicul. Eu cred într-o a treia posibilitate: apocalipticul.
Realitatea se desfăşoară într-o revelaţie de o absurditate divină, în care
fulgerător ghiceşti un înţeles superior, pe care nu-l poţi prinde.
Apocalipticul tinde să
devină pentru mine o noţiune centrală, originară, de temelie, aşa cum pentru
alţii au fost substanţa, idea, voinţa, inconştientul sau durata creatoare. Dar
în cele din urmă nicio viziune nu e definitivă, şi privirile omului sunt un patrafir sub care lucrurile
totdeauna vor mai avea o taină de spovedit”(11).
Referindu-se la experienţele
extatice ale acelor oameni divini care, graţie puterilor excepţionale, au
reuşit să călătorească liber în „ţara fără nume”, revenind pe pământ cu
amintirea neştearsă a tot ce au văzut dincolo, Jung constată căcă ei nu se pot
bucura multă vreme de aceasta, deoarece se pune de îndată problema căilor prin
care ar putea fi asimilate noile achiziţii, întrucât ceea ce se află dincolo de
zid, pare a fi, la prima vedere, diferit de ceea ce se află dincoace de el.
Orice viziune implică problema „transpunerii în limbaje contemporane”sau
chiar problema unui limbaj cu totul nou, care ne-ar putea ajuta să
intrăm în armonie cu omul istoric din noi, în aşa fel încât ” nici acordurile lui adânci să nu acopere
tonurile acute ale conştientului raţional, şi nici lumina neprevăzută a spiritului
individual să nu se piardă în bezna nesfârşită a sufletului natural”(12).
Dacă „ mitul povesteşte o istorie
sacră, relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul
fabulos al începuturilor, simpla narare a sa echivalează – constată Mircea
Eliade - cu a revela un mister, pentru că personajele nu sunt fiinţe umane,
sunt Zei sau Eroi civilizatori şi pentru această raţiune gesta lor reprezintă
mistere” (!3).
Imaginile
arhetipale, modelele ontologice se regăsesc în mitologiile tuturor popoarelor,
printre manifestările cele mai vechi situându-se diadele divine,
perechile de zei de sexe, diferite, cărora speculaţiile filozofice ale
gnosticismului şi ale filozofiei chineze clasice le acordă o importanţă aparte.
In filozofia chineză clasică, perechea cosmogonică este reprezentată de
principiile yang (masculin) şi yin (feminin); în sistemele gnostice, eonii
deţin această funcţie.
Există printre toţi eonii„ două
vlăstare care n-au nici început nici sfârşit, ieşiţi dintr-o unică şi aceeaşi
Rădăcină, Puterea, tăcerea, Imprevizibilă, Incomprehensibilă: unul vine de sus ,
este Marea Putere,Spiritul Totului ce guvernează totul: este masculinul;
celălalt vlăstar care vine de jos este Marea Gândire, femininul ce dă naştere
tuturor lucrurilor”(14), ca în unele poeme blagiene.
Interesându-se de gnoză, de
mitologie în general, Jung descoperea imaginea eternului feminin (anima) şi
imaginea înnăscută a bărbatului (animus), arhetipuri funcţionând ca perechi de
contrarii în inconştientul amândurora, furnizând o modalitate de adaptare la
real, deopotrivă interioară şi exterioară. Întrucât ele sunt resimţite sub
forma unor entităţi tainice şi numinoase, posedând o forţă considerabilă, el
le-a descris ca pe nişte imagini ale sufletului, ca pe un „non-eu”, constituind
unul din temeiurile atracţiei pasionale sau ale contrariului ei. Aceste
imagini,care determină experienţa „îndrăgostirii”, nu reprezintă altceva decât
însuşiri ereditare transmise din vremuri străvechi şi înscrise „în sistemul
organic, <<un tip>> (un <<un arhetip>>) al tuturor
experienţelor liniei ancestrale”(15).
În Eonul dogmatic Lucian
Blaga se referă la <fenomenele atipice>, considerând că ele sunt „construcţii
”de seamă ale gândirii omeneşti, prin care s-a încercat explicarea
fenomenelor experienţei.„Fenomenele arhetipice, deşi obţinute prin
fenomenele reductive ale intelectului enstatic nu încetează de a fi mistere ”(16).
Privite ca idei, „ele oferă infinite variante structurale”. Readucând în
discuţie spinoasa problemă a arhetipurilor în
Aspecte antropologice, studiu prin care se distanţează de
Jung, a cărui idee e privită ca o reîntoarcere la pre-kantianismul ideilor
înnăscute, Lucian Blaga oferă un tablou substanţial al diferenţelor dintre arhetip
şi factorii stilistici. Arhetipurile sunt pentru Lucian Blaga „masă
psihică ereditară ”(17).Dacă în viaţa sufletească a omului arhetipurile se
vor manifesta ca reprezentări însoţite de un puternic halo afectiv, în viaţa
animalelor ele devin piese ce lucrează în angrenajul biologic al instinctelor.
Profesor Calincan Elena
Profesor Calincan Elena
